Rabi Iankl avea un cîine de rasă. Intr-o zi citeste-n ziar ca la Paris, pentru 5000 de €, intr-o saptamana cîinele poate fi invatat sa vorbească. Imediat il cheama pe fiul sau Moishole, ii da 5000 de € ca sa plece cu cîinele la Paris.
Băiatul ia banii si pleacă cu cainele la Paris. Acolo in doua zile face praf toti banii pe curve si distractii.
Toata noaptea nu doarme ingrozit ca rabinul o sa-l omoare c-a prapadit banii. In ziua urmatoare, Rabi Iankl telefoneaza ca sa afle cum progreseaza cainele. Moishole ii spune ca totul merge strună.
– Cum adică, a început deja sa vorbească ?
– Turuie ca o morisca. A propos tată, tu, te mai culci cu secretara?
– Cine ti-a spus asta?
– Cum, cine? Cîinele! Ţi-am spus că vorbeşte!
– Dă-i una-n cap, lasă-l la Paris şi vino acasă!!!
Dar, câini ocoşi avem şi noi. Când cineva i-a spus că „Unii câini sunt mai deştepţi decât stăpânii”, Zamfir i-a spus că are şi el unul. Vorbea de mine! Dacă nu ştiaţi!
Oamenii (?) au aruncat multe gunoaie în vale. Chiar şi ... un câine! După cum arăta, bietul de el!, precis, nu învăţase să vorbească!
Alţii sunt mai norocoşi:
Ulise al II-lea cel Ocoş 
Pingback: Jan van Goyen, (13 ianuarie 1596 – 27 aprilie 1656), pictor peisagist olandez « my heart to your heart
Pingback: poem în ambalaj de seară | absolut obişnuit