Poveste cu nasol-end

Nu toate poveştile sunt cu zâne. Nu toate poveştile cu zâne se termină fericit. Nu toate …

Doamnelor şi domnişoarelor, pregătiţi-vă batistele. Domnilor, aprindeţi-vă ţigările, … ca să puteţi spune că v-a intrat fumul în ochi şi de-aceea lăcrimaţi!

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.

Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina, iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat, pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. „Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: „Centrala. „.

„Mi-am ranit degetul. ” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.

„Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.

„Nu este nimeni acasa in afara de mine”- am bolborosit.

„Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea.

„Nu,” – i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau.”

„Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.

„Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel” – spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. M-a ajutat si la matematica. Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune. A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, „De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?” Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, „Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta„

Alta data la telefon, „Alo, Centrala!” . „Centrala” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. „Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o. Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest.

Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea. „Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat, acum, cat de rabdatoare, de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!” Miraculos, am auzit aceeas voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. „Centrala”.

Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: „Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”

O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, „Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum”

Am ras, „Deci tu esti, intr-adevar” – i-am spus. „Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea”

„Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, „daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi.”

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.

„Cu placere” – mi-a spus ea. „Intreaba de Sally. „M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii”.

Am intrebat de Sally.

„Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.

„Da, un foarte vechi prieten. Wayne. „

„Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. „Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma. „

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, „Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?”

„Da” – i-am raspuns.

„Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”

Mesajul ei era, „Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”

I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva. A cui viata ai atins-o astazi?