Poveste cu nasol-end

Nu toate poveştile sunt cu zâne. Nu toate poveştile cu zâne se termină fericit. Nu toate …

Doamnelor şi domnişoarelor, pregătiţi-vă batistele. Domnilor, aprindeţi-vă ţigările, … ca să puteţi spune că v-a intrat fumul în ochi şi de-aceea lăcrimaţi!

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.

Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina, iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat, pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. „Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: „Centrala. „.

„Mi-am ranit degetul. ” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.

„Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.

„Nu este nimeni acasa in afara de mine”- am bolborosit.

„Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea.

„Nu,” – i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau.”

„Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.

„Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel” – spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. M-a ajutat si la matematica. Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune. A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, „De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?” Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, „Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta

Alta data la telefon, „Alo, Centrala!” . „Centrala” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. „Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o. Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest.

Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea. „Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat, acum, cat de rabdatoare, de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!” Miraculos, am auzit aceeas voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. „Centrala”.

Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: „Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”

O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, „Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum”

Am ras, „Deci tu esti, intr-adevar” – i-am spus. „Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea”

„Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, „daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi.”

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.

„Cu placere” – mi-a spus ea. „Intreaba de Sally. „M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii”.

Am intrebat de Sally.

„Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.

„Da, un foarte vechi prieten. Wayne. „

„Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. „Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma. „

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, „Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?”

„Da” – i-am raspuns.

„Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”

Mesajul ei era, „Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”

I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva. A cui viata ai atins-o astazi?

Anunțuri

11 gânduri despre „Poveste cu nasol-end

  1. Impresionant…..cat de mult se pot apropia 2 oameni fara sa se vada…..si cat de mult se poot influienta unul pe celalalt…..dar cel mai mult mia placut mesajul ei, pentru prietenul acesta ,de la care se astepta sa fie indurerat….asa de bine il cunostea…..am ramas fara vorbe….ma gandesc,si iar ma gandesc la povestea asta.

    • # Cristian Dima: Am primit-o pe e-mail de la o prietenă din Canada şi am găsit-o a fi prea plină de învăţăminte, ca să nu o ofer şi altora. În fond, aşa cum am spus odată, unuia care spune că „aş da în cap”, încerc … să dau în inimă!

  2. când am citit și eu pentru prima dată textul acesta (tot pe mail l-am primit) am fost la fel de impresionată ca și acum. Cred că toți avem nevoie de o Sally pe undeva, într-o formă sau alta…

  3. Textul face parte dintr-un volum intitulat „Supa de pui pentru suflet”, nu imi amintesc care volum, căci sunt mai multe, pline de asemenea povestiri minunate.

  4. Pingback: Alt joc cu poze – 17.10.11 « Florina Lupa Curaru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s