Astăzi a fost o zi tare deosebită:
am hălăduit toată ziua pe coclauri.
Noi, echipa Ulise & Zamfir!
De multe ori, am observat obiectivul aparatului Prietenului meu, Zamfir, îndreptat înspre … nasul meu! Are noroc că eu nu-s profesionist şi nu-l latru! În plus, sunt frumos şi nu am nimic de ascuns!
Iata, de ce:
Omul civilizat este civilizat şi când stă cu curu’ pe wc. Cel politicos este politicos, chiar şi când … înjură!
Îmi amintesc de „înjurătura” unui şofer, care a reuşit să nu atingă puştiul de vreo zece ani care ţâşnise din curte prin faţa maşinii lui: „F…-m-ar mă-ta!„. Şi mi-a explicat: de ce să o înjur pe biata femeie? Ea nu-i de vină. Mai bine mă înjur pe mine. Că-s bărbat şi suport.
De curând, cineva îmi povestea că era la conducerea unei firme care avea activitate într-un sat. Trecând pe uliţă, tot aşa, a reuşit să nu atingă puştiul de vreo zece ani care ţâşnise din curte prin faţa maşinii lui. Dar, se răcoreşte cu o înjurătură birjerească: „F…-o-aş pe mă-ta!„. La care aude o voce feminină, foarte cunoscută lui: „N-am eu norocul ăsta, Dom’ Şef!„.
Pentru uzul celor care vor să fie civilizaţi 101%, vă ofer un:
„O zi fara Dvs. e ca o luna de concediu”.
„Daca v-am jignit, am savurat-o”.
„Dvs. reusiti sa faceti pe cineva sa aprecieze linistea”.
„Fiecare trebuie sa existe, dar de ce tocmai Dvs.?”
„De ce nu mergem noi doi undeva unde poate fiecare sa fie de unu’ singur?”
„Am avut o seara foarte placuta. N-a fost seara asta, dar nu ma vait”.
„S-a sinucis candva cineva din familia Dvs.? Nu? Cum ar fi?”
„Nu v-au rugat niciodata parintii sa fugiti de-acasa?”
„Eu nu uit niciodata un chip, dar in cazul Dvs. o sa fac o exceptie …”
„Oare este astazi o zi deosebita sau sunteti de obicei asa de tampit??”
„Nu, eu nu aud rau … va ignor numai”.
„Va rog sa nu va miscati! As vrea sa va uit asa cum sunteti …”
„Sunteti intr-adevar un argument convingator pentru paturi separate”.
„Tu ai arata foarte bine in ceva lung, curgator … Amazon, Nil, Dunare, …”
„Sunteti la fel de binevenit ca si telefonul care suna in timpul sexului”.
Că „mare-i grădina Domnului” – se minunează unii. Şi „mulţi au sărit gardul” – zic alţii. Dar, mă tem că au încurcat proverbele.
Unul, de care nu sunt sigur că e chiar încurcat, spune că „prostul, dacă nu-i şi fudul, nu-i prost destul”!
Un mesaj de e-mail îmi aduce o ofertă beton: postere de decorat … uşa garajului! Este garantată moartea … vecinului. De invidie!
Ce părere aveţi dacă vă uitaţi peste gardul meu şi vedeţi:
sau 
sau 
sau 
sau 
sau 
Sau una şi mai trăznet, Doamne, iartă-mă de crezi că merit!, ar fi:
Notă: sunt emoţionat: contorul spune că, peste 70 de vizite, voi împlini „zece mii de vizite de la 1 octombrie încoace”! Sper ca această postare trăznet de beton (sau invers!) să îi aducă pe ultimii 70 din primii 10.000! Daţi şfară-n ţară!
…
scrisesem despre boc şi marinar şi … bănuiesc că SRI-u’ mi-a şters postarea!
Merg cu Ulise la doctor. Când ne întoarcem, încerc să ticluiesc din nou textul!
„Ulise, şi-a revenit?” – este întrebarea pe care o găsesc în foarte multe mesaje din căsuţa mea de email. Este motivul pentru care am întocmit această postare. Chiar dacă miroase a cult al personalităţii! Dar, fiind blogul lui Ulise, veţi găsi mai multe informaţii despre titular ori despre alţi bloggeri (cum ar fi colegii Vasinca, Iliescu, Năstase, …), decât despre nebloggeri (Băsescu, Becali, …).
Raport de hălăduială
Nu este nici o reluare, nici o greşeală: astăzi am ieşit la prima hălăduire de” după”. Este adevărat că numai la Durgău, că nici două ore, că nu ne-am dezlegat (doar am lungit lesa la vreo şase metri), … Dar, ne-am bucurat să stăm pe iarbă, în natură, împreună, … Vrei dovezi? Vezi imaginile de mai jos:
Pe drumul spre casă, am aruncat o privire, chiorâş – pentru că trecuse de opt-jumate!, spre .. Cheile Turzii. Un loc fermecat, care ne aduce aminte de numeroase momente frumoase şi … de unul mai puţin!
Nu mă jenez să repet ce am scris ca răspuns la un comentariu: dincolo de măiestria incontestabilă a dr. Udvary, dincolo de conjunctura post-accident care i-a fost favorabilă, Ulise se reface atât de repede ca să-mi micşoreze mie suferinţa de a-l vedea pe el suferind. Postarea aceasta are şi o dedicaţie:
Nu vă mai povestesc ce a păţit Ulise. V-am ţinut la curent cu păţania şi cu urmările ei. Când l-am văzut şchiopătând şi i-am văzut prima dată rănile sângerânde, … nu am crezut că voi mai avea un câine!
Astăzi vreau să MULŢUMESC TUTUROR CELOR CARE NE-AU AJUTAT să trecem peste momentul greu din viaţa noastră:
Deja, Ulise nu mai şchioapătă, e vesel, şi a luat-o pe calea cea bună cu vindecarea rănilor,
pentru că Marta ne-a adus de la Chei – mulţumim, Marta!,
pentru că dr. Margareta UDVARY l-a cusut – mulţumim, dr. Udvary!,
pentru că Brânduşa a rezolvat partea dureroasă pentru mine a operaţiei – mulţumim, Brânduşa!,
pentru că … mulţi alţii m-au ajutat pe mine (unii nici nu ar accepta să-i nominalizez!) şi l-au rugat pe Ulise să se facă bine – mulţumim, TUTUROR!
Pentru că eu şi voi, l-am rugat pe Ulise, Prietenul meu, pardon: AL NOSTRU, să se facă bine, Ulise ne-a dovedit că este un câine ascultător!
Vă oferim, cu recunoştinţă, o floare şi privighetoare:
Chiar aşa: pe Ulise, l-a cusut. Cu mâna. Crimă de lesmajestate: nici măcar nu a fost cusut la maşină!
Dar, e bine acum. E acasă, adus … cu maşina – acelaşi Nenea Olteanu’ – şi îşi revine încetişor.
Două imagini:
– aşteptând taxiul (încolo, am mers cu autobuzul, dar … nu vreau să-i fac necaz şoferului!).
– acasă, revenindu-şi după anestezie.
Alte detalii, mai spre seară. Tot aici.
Acum merg să-i cumpăr medicamentele.
Pentru cei interesaţi (e cineva?), Ulise a declarat (ameţit, încă, de anestezie):
Breching niuz: ora 20 – Ulise e tot mai bine, cu fiecare clipă. A hăpăit parizerul în care am ascuns medicamentele (să nu mă spuneţi!), a ieşit de bună voie la o scurtă plimbare (doar vreo zece metri). important e că nu a mai fost nevoie să fac temenele. Încă şchioapătă. Parcă, mai puţin.
Recapitulare în imagini: Seara de după coasere
Cusături în blană de câine – O scurtă plimbare – Mi-e foameeee!
În cele din urmă, am reuşit, ieri, să fac rost de banii necesari pentru ceva pâine. Ba, chiar am cumpărat şi nişte parizer. Deci, se îndepliniseră penultimele condiţii ca să putem merge la Cheile Turzii. Mai trebuia şi să fie vreme frumoasă.
Dimineaţă, am constatat că, pe sus e frumos!
Plecarea a fost plină de semne neliniştitoare. Nu am găsit banda de prindere a hamacului şi am renunţat la el. Ezitând între cipici – cu cozoroc sau cea „de prins peşte” (expresia aparţine unuia dintre aplaudacii geluieni!) – am plecat fără nimic pe cap. Nici Ulise nu s-a arătat entuziasmat. Nu a ţopăit de bucurie că vin cu lesa. Dar, nici nu a refuzat să vină cu mine.
Pe drum, nu era chiar Ulise al meu: cam apatic, cam neascultător, fără poftă de mâncare, … Deşi, cucul ne-a cântat din faţă şi o pupăză din dreapta.
La amiază, ne-am oprit pentru … amiază. Sub nişte sălcii, aproape de izvoarele Pordeiului. Mai aveam doar o coamă de trecut şi eram la Chei.
Am început să urcăm. Ne-am oprit la o cabană cu frumos întocmite acareturi. Chiar îmi făceam socoteala că aş fi putut veni să iau masa la masă, dar, nu aş fi avut fundalul sonor la clipocitului pârâului şi al ciripitului păsărelelor. Am remarcat în târnaţul cabanei, laiţele meşteşugit făcute ca lăzi de depozitare. Li s-a pus şi lacăte. Dar, suntem un popor care pârjolim totul pe unde trecem. Ca un adevărat popor barbar!
Ne-am continuat drumul. Din sus, dinspre locul unde ştiu că este „găzduită” o herghelie, venea un om şi un câine. Mare. Ne-am salutat, de departe. L-am chemat pe Ulise lângă mine. Omul şi-a liniştit pe al lui. De două ori cât Ulise al meu.
Ne-am prezentat. Emil spune că herghelia şi terenul ar fi al lui. Cică, el ar fi din Turda. Ba nu, din Mihai Viteazu. Ba nu, din Viişoara. I-am arătat ce frumos se intersectează urmele avioanelor pe cer. Totul părea calm. Mi-a arătat, pe Drumu’ Domnilor, grupul de copii cu care urma să ne întâlnim în Chei.
Din păcate, Ulise a mai putut merge doar vreo sută de metri, şchiopătând, şi s-a aşezat la umbră. M-au îngrozit rănile. Am sunat-o pe Marta – ştiind că a adus cu maşina materiale pentru activităţile preconizate. L-am dus pe Ulise în braţe până la maşină. A fost foarte greu să-l ţin în aşa fel încât să nu-i ating rănile şi să nu-l doară mai tare. Marta ne-a adus acasă şi ne-a dăruit o sticluţă cu rivanol. Habar n-am dacă i-am mulţumit, dar, ştiu precis că Ulise nu o va muşca niciodată!
Acasă, am turnat rivanol pe răni. L-a durut tare şi „m-a muşcat” de durere. De fapt, doar a schiţat gestul. Eram cu mâna între colţii lui. Dacă nu am fi fost Prieteni … Cred că a fost cea mai elocventă dovadă de prietenie! A înţeles că eu vreau să îi fac bine, dar, mi-a explicat şi el, foarte sugestiv, cât de tare îl doare!
Sigur că nici mâncare nu îi mai trebuie.
În afară de aceste două răni urâte, mai are una, la subsoara uneia dintre lăbuţele din faţă (nu înţelegeam de ce şchioapătă!).
Asta ne-a fost neagra noastră duminică. Nu începuse chiar bine, dar, nici nu preveseta ce a urmat. Se pare că vom avea o lungă vară … pierdută. Oricum, drumul de săptămâna viitoare la Frata, nu îl vom mai face împreună, peste dealuri. Voi merge cu autobuzul. Şi cu o parte din inimă … acasă!
Update: orele 20 – a sosit medicul şi i-a făcut două injecţii (presupun că e ceva antirabic şi analgezic?! să nu uităm că suntem în România şi nu ştim nici măcar nouă, oamenilor, ce injecţii ni se fac!); mâine după-masă, îl duc pe Ulise la cabinet ca să îl … încopcieze!
Primul verdict al medicului: „Ulise, te vei face bine, dar, încet!”.
Nu cred că e cazul, dar … vă asigur, totuşi, pe toţi Prietenii lui Ulise, că nu voi precupeţi nici un efort pentru ca Ulise să mă însoţească din nou în hălăduirile de pe coclauri!
Ulise al II-lea cel Ocoş 