Cine se-aseamănă …

Povestea lui Ulise, L-am fentat pe dulău, a avut un succes răsunător. A fost citită de peste 10.000 de cititori – mai mulţi decât ai unui blog de jurnalist profesionist! –, unii dintre ei recitind-o de mai multe ori. Până au înţeles-o, fără să fie nevoie de desen.

Circa, exact 68,32% dintre cititori, mi-au trimis mesaje de spam, că io n-am vrut – spam se numesc astfel de mesaje, conform definiţiei fătată de creierul mic al unui alt şi mai mare jurnalist şi mai profesionist! –, şi m-au întrebat dacă eu aş fi în stare să răsucesc un banc şi să-l fac poveste, cum a reuşit Colegul Blogger Ulise?! Să încerc:

A fost, o dată sau de două ori, undeva peste aproape trei decenii … în urmă, pe când lucram la Coloana Iara, şi aveam un amic, un pic mai băţos, şmecher în sensul bun al cuvântului, care avea şi o … cât îi era de nevastă ori de concubină, nu m-a interesat niciodată, dar, era faină.

Năzdrăvanul meu amic îşi cumpără un bidiviu alb, care semăna leit cu un Mercedes!, şi vine la mine ca să i-l potcovesc, Pardon: să dau găuri în bara de protecţie, ca să montăm numărul. Operaţia am efectuat-o în timp ce îşi schimba uleiul la motor şi în prezenţa a încă o mână de colegi. Eu nu aveam maşină, dar, aveam plete şi barbă, mai ceva decât Pitişul Florian. Eram cunoscut şi ca fumător de pipă. Îmbârligată, adică, dintr-alea cu ţejea în „S”, nu oablă.

Lucrul se împletea cu gluma. Amicul era şi un pic miştocar. Mare şofer de autobuz, bun meseriaş, bun şi ca afacerist, era mai umblat prin lume decât ceilalţi. Mai avea şi o spoială de cultură generală. Toate astea, îl săltau cu un dram peste nivelul celorlalţi. Dar, pentru că ştia şi măsura, nu se supăra nimeni pe el. Doar, el se mai supăra, uneori, când … i se răspundea la fel! Dar, eram tineri, eram zurlii, nu ne jigneam gratuit. Ironia, dacă era, era fină, mai mult prin apropouri.

Acestui amic, i-am servit două plăcinte, la care a sughiţat zdravăn. Am rămas prieteni, chiar şi aşa. Mai ales că, întru iertarea păcatelor, la o zi de naştere de-a lui, la Canal fiind şi fiind duminică, i-am făcut … un deal de cartofi pai, pe „miciganul” de la „cambuză”! Nu avusesem niciunul dintre noi chef să mergem cu autobuzul care dusese tot colectivul la Mamaia, la plajă. Iar, cartofii pai îi eram preferinţa supremă. După câteva partide de şah, stropite cu ceva vin, a adormit. După vreo trei ceasuri, când a văzut mormanul patagruelic de cartofi pai pe masă, … era să mă pupe! Am scăpat numai pentru că, eu, începusem să mănânc din delicatesă şi, el, se temea că rămâne cu buzele drâmboiate!

Prima a fost când găuream bara de protecţie a Mercedesului şi i-am spus:

– Mircea, tu nu poţi să foloseşti acest Mercedes la adevărata lui valoare!
– Cum crezi că ar trebui să-l folosesc? – m-a întrebat el, cu oarece teamă, dar, neintuind ce-i pregătesc. Ceilalţi, bănuind, erau numai ochi şi urechi la discuţia noastră.
– Uite-aşa: tu, să fii la volan. Cu o cămaşă albă, o cravată, un Kent în colţul gurii (pe-atunci era o chestie grozavă să poţi face rost de un pachet deKent!) şi cu cotul pe geamul deschis al portierei. Leanţă (tipa lui), să stea în spate, în poartea dreaptă, iar, eu în partea stângă, cu pipa îmbârligată în colţul gurii. Iar, când treci printr-un sat, toţi jmekerii să leşine: Niiii, fir-ar să fie, ce Mercedes alb şi-a luat, şi ce gagică faină are (pe măsură ce înşiram cuvintele, Mircea se umfla, ca un curcan!), … păcat de şofer!

Aici, în timp ce bietul meu amic realiza că EU eram cel admirat, nu el, hala a explodat în hohotele colegilor, care jubilau că a încasat-o, Mircea, şi-a găsit şi el naşu’! A râs şi el, mânzeşte. El, atunci, a zis că nu s-a supărat. Dar, chiar dacă s-a supărat, i-a trecut repede. Eram, totuşi, prieteni, eram între prieteni, şi toţi râdeam când, pe rând, ajungeam câte unul, la mijloc. Eu aveam o poziţie privilegiată, chiar dacă nu eram decanul de vârstă. Toţi ştiau că dacă au ceva de întrebat, veneau la mine cu cele mai felurite probleme, ale lor, ale neamurilor ori vecinilor. Pentru că aveam vopsele şi pensule, cu care vopseam sau retuşam numere de circulaţie, … pe multe cruci am scris nume de morţi! Pentru colegi şi pentru … oricine venea.

A doua potcoavă i-am pus-o lui Mircea, tot în grup de prieteni. De astă-dată, era şi Leanţa lui de faţă. Am întrebat-o:

– Ţi-a spus, Mircea, ce a păţit la Canal?
Femeia mi-a spus că nu i-a povestit. El era mirat, pentru că nu păţise ceva deosebit. Cred că, mai mult intuind că urmează ceva de râs, femeia a insistat să povestesc. Şi, am povestit:
– Merge Mircea, cu bascula, de la Faclia spre Medgidia. O domnişoară, face cu degetul pe marginea drumului. Mircea opreşte şi fata urcă în cabină. Un timp, merg ei tăcuţi, dar, fata era prea faină ca să nu se agaţe Mircea de ea. Tocmai atunci, observă că fata avea, o poşetă – ca orice fată – şi o canistră de tablă, de 20 de litri, care părea a fi plină. Ce aveţi în canistră? – întreabă amicul. Motorină – răspunde fata. Aveţi sobă pe mototrină? Nu. Aveţi ARO pe motorină? Nu. Intrigat, amicul întreabă: Atunci, unde duceţi mototrina? Fata îl lămureşte: Nicăieri. Sunt învăţătoare în satul de unde m-aţi luat. Dimineaţa, vin cu autobuzul. Acum, am terminat mai repede şi ar fi trebuit să aştept încă trei ore până la autobuz. Am mai mers, uneori, cu ocazie, ca şi acuma. Am văzut că aveţi număr de Cluj, deci, nu ştiţi că la câţiva kilometri mai încolo, este o pădure. Cu ghinion. Acolo li se termină mototrina la toţi şoferii şi … astăzi, am lua canistra cu mine pentru că mă grăbesc!

Unii, ştiau bancul, dar, toţi, inclusiv femeia amicului, au râs copios şi au înţeles că nu este vorba decât de o poliţă, o şarjă amicală, cu care plăteam o altă şarjă, încasată.

Acum, înţelegeţi de ce spun, referindu-mă la Ulise şi la mine, că … Cine se-aseamănă …

Anunțuri

9 gânduri despre „Cine se-aseamănă …

  1. Pingback: Regenerare « Tu1074's Blog

  2. Pingback: Nadia Comăneci implineste azi 50 de ani.La multi ani, Nadia! « my heart to your heart

  3. Pingback: La multi ani, Nadia! « Supravietuitor's Blog

    • # daurel: Ai o viziune stângistă, tov. inginer!
      În societatea democrată, cu economie de piaţă, cel mai important personaj, nu este marfa, combustibil sau nu, ci, … proprietarul. Asta, până şi şoferul a înţeles. De-aia a observat aşa de târziu canistra. Mai întâi a remarcat … proprietarul canistrei!

      Notă: citeşte foarte atent ce am scris aici, ca să râzi şi să nu te simţi ofensat!

  4. Pingback: Budapesta, oraş frumos

    • # daurel: Ai întârziat. Acum, câţiva ani (!), a scris nişte astfel de poante bune, unu’ … Murphy! Dar, poţi încerca şi tu. Eu voi râde, oricum. Dacă îţi ies haioase, voi râde de poante. Dacă nu, … voi râde de tine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s