Zamfir zice că azi am fost într-o hălăduială. MINTE!
Să vă povestesc şi-mi veţi da dreptate:
Mai întâi, cine sunt eroii poveştii mele?
1. Ulise – adică, eu!
2. Zamfir – deşi, nu prea merită să-l consider erou, pentru că, astăzi, m-a cam trişat!
3. Mama Ana
4. Tata Petre.
Acum, povestea:
Cu câteva minute înainte de ora unu, imediat după ce am mâncat de-amiază (mi-am scos un os din pământ, unde-l ascunsesem cândva!), Zamfir m-a legat, ca pe un câine!, şi am plecat de-acasă. Zicea că plecăm într-o hălăduială. Eram, chiar, bucuros, nevoie mare. Ne-am dus pe Cetate, adică, la Castrul roman, unde, am mâncat în … baie. Adică, în fosta baie a castrului.
De-colo, am coborât pe str. Romana, am ajuns pe şoseaua aşa-zis europeană, am trecut podul peste Ariş şi … ufff!, iar am scăpat de lesă, pe digul de protecţie al Sânmihaiului. Andrei, micul nostru prieten, nu era acasă. În cele din urmă, am ajuns acasă la prietenii lui Zamfir.
Aici, m-a ţinut legat, la poartă, aproape două ore!
În fine, a venit şi vremea să plecăm. Am luat-o (că aşa a vrut Zamfir!) spre casă. Ne-am întâlnit cu Andrei (nu i-a făcut nici o poză!) şi ne-am oprit ca să … scriu această postare, pe dig, după ce am mâncat nişte biscuiţi.
Ceva imagini de pe traseu, am găsit pe cardul din aparatului lui foto şi le aveţi în album.
Ziceţi şi voi: asta-i hălăduială? Câţiva kilometri, încolo şi încoace, pe acelaşi drum? Şi, mai spune că suntem prieteni?!
*
P.S.: Asta e tot ce a vrut Ulise să scrie!
Mai departe, am continuat pe dig, am ajuns la strada cu gunoaiele ascunse sub podul Arieşului, apoi, prin centru, acasă.
Nişte imagini v-am pus aici, într-un alt album.
Degeaba e supărat: mâine va avea o surpriză! După masă, vom merge pe malul stâng al Arieşului, pe unde nu am mai fost încă. Ca să-i treacă supărarea!
Ulise al II-lea cel Ocoş 
globtrotterilor! 🙂
vreme bună şi pe ziua de mâine!
# irina: Oroare: globtrotteri sunt cei care tropăiesc pe glob. Noi tropăim pe blog şi (din păcate, dar, şi din fericire!) doar pe malurile Aureus-ului.
bravo pt k faceti plimbari si mai vedem si noi locurile in poze. multa sanatate
# zoltybogata: Aşa cum am spus întotdeauna, dacă unul singur dintre cititorii mei este mai fericit citindu-mi blogurile, deja înseamnă că nu muncesc degeaba. Tocmai muncesc să prelucrez pozele pe care le-am făcut astăzi la Castelul fetei Împăratului Verde de Pin! Dar, vei afla doar mâine pentru că nu mă simt bine şi mă culc.
Te-am vazut in poze pe blogul lui Zolty: esti un caine grozav. Si tu si Zamfir sunteti minunati!
# Mariana: Cine se-aseamănă, se-adună. După zece ani împreună, ne-am şlefuit şi ne înţelegem telepatic, de multe ori. Mulţumim pentru laude!
Ulise, ti-a mai spus cineva ca semeni tare bine la „cautatura” cu prietenul Zamfir? 😀
# balaurdegradina: Este de notorietate că, în timp, animalul şi omul preiau, unul de la celălalt, din tabieturi. În cazurile deosebite, se poate ajunge, după un timp mai îndelungat, ca omul să devină aproape tot atât de inteligent ca şi câinele.
Stiu! Am si eu (doi ), si simt ca fac progrese sustantiale, an de an…
# balaurdegradina: Cea mai haioasă fază cu Ulise a fost pe la vârsta de doi anişori. L-am aruncat în lac cu apă sărată. În timp ce el înota voiniceşte, o balenă de pe mal a început să meliţeze despre curăţenia câinelui. Am pototlit-o asigurând-o că animalul este mai curat decât ea. Lumea din jur îl cunoştea deja pe Ulise şi, în faţa corului, cucoana s-a resemnat. După vreo zece minute, trecând pe lângă ea, Ulise o latră nervos. Revoltată, cucoana (peste 60 de ani şi sub 120 de kile!) mă întreabă: Acuma, de ce mă latră câinele? Delicat, ca să nu o supăr, i-am explicat că îi plăteşte lătrătura de când era în apă. A propos de apă: cucoana respira ca peştele fără să mai reuşească să rostească vreun cuvânt. Dar … merita să vezi privirea plină de recunoştinţă ce mi-a sosit de la … soţul ei!
Revenind la câini, dacă plimbi în lesă 30 de ani doi câini, vei deveni SIGUR de două ori mai deştept decât oricare dintre ei!
Regret din greu ca n-am asistat la scena 😀
# balaurdegradina: Ai fi râs cu toate … câte capete ai?!
A rămas în antologia lacului, frecventat de pensionari. Mergeam zilnic, uneori să ducem de mâncare, alteori doar de plăcere, şi, la un anumit punct al drumului, Ulise se uita la mine, întrebător. Îi spuneam că poate să plece şi fugea la lac. Lumea, văzându-l pe animal, ştia: vine şi Zamfir. Într-adevăr, după Ulise, la câteva minute, soseam şi eu.