Duminica neagră

În cele din urmă, am reuşit, ieri, să fac rost de banii necesari pentru ceva pâine. Ba, chiar am cumpărat şi nişte parizer. Deci, se îndepliniseră penultimele condiţii ca să putem merge la Cheile Turzii. Mai trebuia şi să fie vreme frumoasă.

Dimineaţă, am constatat că, pe sus e frumos!

Plecarea a fost plină de semne neliniştitoare. Nu am găsit banda de prindere a hamacului şi am renunţat la el. Ezitând între cipici – cu cozoroc sau cea „de prins peşte” (expresia aparţine unuia dintre aplaudacii geluieni!) – am plecat fără nimic pe cap. Nici Ulise nu s-a arătat entuziasmat. Nu a ţopăit de bucurie că vin cu lesa. Dar, nici nu a refuzat să vină cu mine.

Pe drum, nu era chiar Ulise al meu: cam apatic, cam neascultător, fără poftă de mâncare, … Deşi, cucul ne-a cântat din faţă şi o pupăză din dreapta.

La amiază, ne-am oprit pentru … amiază. Sub nişte sălcii, aproape de izvoarele Pordeiului. Mai aveam doar o coamă de trecut şi eram la Chei.

Am început să urcăm. Ne-am oprit la o cabană cu frumos întocmite acareturi. Chiar îmi făceam socoteala că aş fi putut veni să iau masa la masă, dar, nu aş fi avut fundalul sonor la clipocitului pârâului şi al ciripitului păsărelelor. Am remarcat în târnaţul cabanei, laiţele meşteşugit făcute ca lăzi de depozitare. Li s-a pus şi lacăte. Dar, suntem un popor care pârjolim totul pe unde trecem. Ca un adevărat popor barbar!

Ne-am continuat drumul. Din sus, dinspre locul unde ştiu că este „găzduită” o herghelie, venea un om şi un câine. Mare. Ne-am salutat, de departe. L-am chemat pe Ulise lângă mine. Omul şi-a liniştit pe al lui. De două ori cât Ulise al meu.

Ne-am prezentat. Emil spune că herghelia şi terenul ar fi al lui. Cică, el ar fi din Turda. Ba nu, din Mihai Viteazu. Ba nu, din Viişoara. I-am arătat ce frumos se intersectează urmele avioanelor pe cer. Totul părea calm. Mi-a arătat, pe Drumu’ Domnilor, grupul de copii cu care urma să ne întâlnim în Chei.

Ulise se depărtase, agale, pe drumul spre Chei. La un moment dat, de undeva, a apărut o căţea, care s-a repezit lătrând furioasă spre Ulise. În acea clipă, potolitul câine al lui Emil s-a repezit la Ulise şi a rupt, efectiv, bucăţi din el, ca să arate căţelei că el e … cocoş!?

(mi-a amintit de comportamentul porcului din vecini: ca să-şi impresioneze scroafa, mă înjură de mamă, uitând că trăieşte, mănâncă şi se regulează, în casa dăruită tocmai de mama mea!)

Din păcate, Ulise a mai putut merge doar vreo sută de metri, şchiopătând, şi s-a aşezat la umbră. M-au îngrozit rănile. Am sunat-o pe Marta – ştiind că a adus cu maşina materiale pentru activităţile preconizate. L-am dus pe Ulise în braţe până la maşină. A fost foarte greu să-l ţin în aşa fel încât să nu-i ating rănile şi să nu-l doară mai tare. Marta ne-a adus acasă şi ne-a dăruit o sticluţă cu rivanol. Habar n-am dacă i-am mulţumit, dar, ştiu precis că Ulise nu o va muşca niciodată!

Acasă, am turnat rivanol pe răni. L-a durut tare şi „m-a muşcat” de durere. De fapt, doar a schiţat gestul. Eram cu mâna între colţii lui. Dacă nu am fi fost Prieteni … Cred că a fost cea mai elocventă dovadă de prietenie! A înţeles că eu vreau să îi fac bine, dar, mi-a explicat şi el, foarte sugestiv, cât de tare îl doare!

Sigur că nici mâncare nu îi mai trebuie.

În afară de aceste două răni urâte, mai are una, la subsoara uneia dintre lăbuţele din faţă (nu înţelegeam de ce şchioapătă!).

Asta ne-a fost neagra noastră duminică. Nu începuse chiar bine, dar, nici nu preveseta ce a urmat. Se pare că vom avea o lungă vară … pierdută. Oricum, drumul de săptămâna viitoare la Frata, nu îl vom mai face împreună, peste dealuri. Voi merge cu autobuzul. Şi cu o parte din inimă … acasă!

Update: orele 20 – a sosit medicul şi i-a făcut două injecţii (presupun că e ceva antirabic şi analgezic?! să nu uităm că suntem în România şi nu ştim nici măcar nouă, oamenilor, ce injecţii ni se fac!); mâine după-masă, îl duc pe Ulise la cabinet ca să îl … încopcieze!

Primul verdict al medicului: „Ulise, te vei face bine, dar, încet!”.

Nu cred că e cazul, dar … vă asigur, totuşi, pe toţi Prietenii lui Ulise, că nu voi precupeţi nici un efort pentru ca Ulise să mă însoţească din nou în hălăduirile de pe coclauri!